 |
||
| ||
|
||
| Cu gândul la credință și căutându-i izvorul..te regăsești în casa bunicii, a străbunicii... care a devenit muzeu pentru tine și pentru alții. Muzeul țărăncii Române nu este un loc care îți oferă numai de privit, ci și de gândit. De gândit la mama gârbovită, aplecată peste războiul de țesut, lucrând, pieptănând, întinzând cânepa aceea din care abia ieșea un rând de haine. Mama era și în bucătărie făcând o strachină de pită strașnică și cea care se îndura să facă o bucurie copiilor ei la Crăciun și la alte sărbători când le punea pasărici si mielușei cu ochi de piper, în palme. Ea ținea și de zestrea fetei și țesea și țesea...să aibă fata zestrea împăturită până în pod (tavan), că altfel nimenea n-o lua. Şi dacă tot am ajuns să vorbim despre căsătorie, am ascultat și o poveste despre o fată și-un băiet fără de inel, dar cu un fus. Simbolul pețitului oferit la clacă, fusul avea o piesă care scoasă, îl făcea să se destrame odată cu măritișul sau cu relația celor doi. Asta dacă oala roșie era în vârful copacului de lângă prispă (ceea ce însemna că fata e nemăritată). Toate acestea și încă multe altele ni le-a povestit, desigur, o mamă care recunoaște oamenii satelor după port, care se bucură să fie întrebată de curiozități și care a primit și a dat moștenire bucuroasă o cămașa de in. | ||
|
